marți, 11 septembrie 2012

Cele mai fumoase drumuri: Transfagarasan vs Transalpina. Care va place mai mult?

PRELUARE INTEGRALA Claudiu Vrinceanu (redactorul-sef al publicatiei de business Wall-Street.ro)
Daca un turist strain m-ar ruga sa ii explic cum e cu tranzitia postcomunista, l-as duce anul viitor pe cele doua sosele regina, Transfagarasan si Transalpina. Aici ar intelege istorie si cum trecerea la capitalism ramane o afacere inca in desfasurare. Am plecat cu masina pe un traseu bine stabilit. Traversam rapid Autostrada Bucuresti-Pitesti, ne oprim vreme de jumatate de ceas in Curtea de Arges, lasam in urma fantana mesterului Manole pentru drumul care incepe in comuna Bascov. Stim ca i se spune “drumul printre nori si munti”, dar pana a intelege alegerea numelui avem nevoie de rabdare: padurile de foioase ne tin o ora in suspans. Inca strabatem primul segment al drumului. Cu norii si crestele in minte suntem surprinsi de hidrocentrala de la Vidraru. Un popas scurt ne da ragaz sa vorbim despre barajele tarii “vizitate” in copilarie. La barajul inalt de 307 m suntem inconjurati de Muntii Pleasa si Vidraru. Aerul devine tot mai placut, coniferele intra in mariaj cu foioasele, insa spectacolul serpentinelor e limitat de carpelile si gropile unui drum rau. Nu ne descurajam: am vazut noi la Top Gear ca drumul dintre nori e ca-n palma, ca pe L'Alpe d'Huez sau pe Col du Galibier din Turul Frantei. De la Vidraru pana la Cabana Capra, locul in care am rezervat cazare pentru prima noapte, sunt 34 de kilometri. Un drum pe care il parcurgi cu un interes mai mare decat primii 40 de kilometri (Curtea de Arges - Vidraru): adio, drum cu hartoape, pe geam vedem creste tot mai inalte, prima turma de oi si cativa magari blanzi si fara griji. La altitudinea de 1.585 m si 5 ore distanta de Bucuresti gasim Cabana Capra, odinioara un loc de vanatoare al lui Nicolae Ceausescu. “Daca aveti sansa, veti vedea si capre negre”, ne spune tanarul care ne-a intampinat la receptie. Mult spus “intampinat”. Cabana parea pustie, neprietenoasa, iar tanarul care ne-a cazat era si barman, poate chiar el ne-a pregatit mic dejunul sec de a doua zi. Nu stim daca era vorba despre caprele negre urmase ale celor pe care trebuia sa le vaneze fostul dictator, insa noi nu le-am vazut. Nesansa sau doar siluetele nobile ale caprelor negre au disparut de tot? La Cabana Capra gasim un exemplu al tranzitiei in care beneficiem de asistenta financiara, dar in lipsa unor modele care sa aiba ca unic scop profitul. Complexul turistic, modernizat dupa o finantare SAPARD de vreo 200.000 de euro, nu ofera nimic pe masura pretului platit pentru o noapte de cazare (170 de lei). Nu stam mult in cabana. Ne petrecem toata ziua pe platoul de la Balea Lac, situat la 4 kilometri distanta de Cabana Capra. Vederea panoramica, cerul senin, soarele prietenos si vantul calm ne fac sa ne rupem de telefonul mobil, iar cand acesta suna avem o senzatie placuta: ne intrebam daca roamingul este activat. La cei 37 de ani ai sai, Transfagarasan, cu adevarat un drum printre nori, este un loc de scapare pentru ecologistii indragostiti de munte, o platforma pentru etalarea calcaielor cocotate, o plaja verde destinata abdomenelor umflate care arunca cutiile golite de bere si…pradatorilor de masini. Ne socheaza ca la peste 2.000 de metri inaltime gasim masina descuiata, cu amprentele unor pungasi amatori. Uitam de incident pentru ca preferam pestii pradatori, dar ne multumim cu un pastrav, specialitate casei la restaurantul Cabanei Balea Lac. Incheiem pranzul cu un desert de-al locului: placinta cu afine. Cazarea te costa la cabana 260 de lei, iar un pranz pentru patru persoane sare usor de 100 de lei. Mii de turisti ajung aici la fiecare sfarsit de saptamana, iar partea frumoasa la Balea Lac o vezi mai ales cand pleaca cei care au venit pe Transfagarasan fara sa inopteze. Pe seara, incercam un bulz traditional cu multa branza de burduf. Costa 10 lei, dar e “mult mai gufstos decat o pizza”, asa cum ne avertizeaza doamna care l-a gatit. A doua zi incepe la 8 dimineata, cu mic dejunul deloc ofertant de la Cabana Capra, dupa care ne continuam traseul pe patru roti inspre partea nordica a drumului dintre nori. Lasam in urma lacul glaciar Balea si vin serpentinele pe coborare. Dupa 13 kilometri, cea mai spectaculoasa parte a Transfagarasanului se incheie la Cascada Balea. Pe geam vedem din nou foioasele, crestele Transfagarasanului ne raman in minte, insa doar pana cand poposim la Sibiu, unde pregatim ziua a III-a si asaltul celei mai inalte sosele din tara: Transalpina, un drum construit pentru prima oara de armatele romane. Din Sibiu ajungem in Sebes, iar de aici traseul este simplu: incepem cu Jina, coboram inspre Sugag. Mai departe, incepe urcusul, pe un drum nu tocmai bun, dar salbatic. Trecem de barajele Tau si Oasa si mergem in directia Novaci. Chiar de unde incepe partea spectaculoasa a Drumului Regelui, soseaua devine tot mai buna. Preferam sa il avem in minte pe Carol al II-lea, cel care a inagurat drumul in 1938, si nu pe ministrul Anca Boagiu ori pe omul de afaceri Nelu Iordache, patronul Romstrade, firma care a modernizat soseaua de promenada. Am plecat de acasa cu intrebarea “Transalpina, mai frumoasa decat Transfagarasan?”. Raspunsul pare a fi ca cele doua drumuri nu pot fi comparate. Evident, vorbim de epoci diferite, de alta dimensiune a costurilor financiare si umane. Pentru ca imi plac crestele muntilor si caprele negre mai mult decat un platou in care sute de masini sunt inconjurate de oraseni care danseaza pe “Cu ce m-am ales din viata”, inclin spre Transfagarasan. Ca admirator al regalitatii si al perioadei interbelice, ar trebui sa prefer Transalpina in detrimentul drumului dintre nori. Grea intrebare. Pe serpentinele insiruite de pe Transalpina, DN 67C, nu te-ai plictisi nici daca ai face de doua ori intr-o zi drumul dus-intors. Ai adesea sentimente ca esti in Turul Frantei. Nici nu e greu. Drumul seamana cu soselele inalte din Alpi, iar cicloturismul pare ca are potential in zona. Dupa ce ajungem in punctul cel mai inalt, din Pasul Urdele (la 2.145 m), coboram inspre Ranca. Aici apar primele pensiuni si cabane. Mancam la o pensiune – Valea Mariei – un business privat, cu pastravarie chiar langa terasa. Imi place sa cred ca pensiunea este rezultatul celui de-al doilea val al tranzitiei, in care au luat nastere spatii de cazare care au ca unic scop profitul. Peisajul e numai bun pentru o siesta dupa un platou cu branzeturi si pastrav cu nuci si ceapa. Si aici pranzul pentru doua persoane face aproximativ 100 de lei. Mai departe, trecem prin Novaci, iar de aici coordonatele sunt simple: Horezu, Ramnicu- Valcea, Pitesti, Bucuresti. Prin doua drumuri spectaculoase am legat cu masina Muntenia de Transilvania, iar apoi Transilvania de Oltenia. Cele doua sosele de promenada ne-au amintit de romani, perioada interbelica si comunism. Privite din punct de vedere geografic si istoric pe trei planuri, cele doua drumuri pot fi si o oglinda a tranzitiilor care au caracterizat Romania dupa 1989. O dualitate formata din scobituri in sosea si drumuri modernizate, cabane cu iz invechit, de Stat, care concureaza cu pensiuni capitaliste, pradatori de masini si oameni de incredere. Care sosea e mai frumoasa ramane un raspuns la fel de subiectiv precum e raportarea la anii tranzitiei. Dar asta nu ma impiedica sa va invit sa povestiti aventurile voastre de anul acesta din Transfagarasan si Transalpina si sa votati: drumul dintre nori sau cel al Regelui? Daca nu le-ati strabatut inca, va sfatuiesc sa o faceti. Cele doua drumuri se vor deschide anul viitor, in luna mai (Transalpina) si iunie (Transfagarasan).

Niciun comentariu: